Deși pregăteam un articol despre puterea ridicolului asumat în arta secolului 21, am renunțat. Cauza? Mi s-a adeverit faptul că în România mai există atracția pentru un alt fel de ridicol în artă, ce antrenează pe bandă rulantă ridicolul individual, pe cel de grup și cel de interese și, în cele din urmă, pe cel social. E de ajuns să se dezvelească o importantă piesă de sculptură monumentală pe scările Muzeului de Istorie Națională din Calea Victoriei.

Controversele au avut loc din prima clipă și au fost previzibile încă de la primele priviri admirative, amuzate sau oripilate ale trecătorilor, anonimi sau mai puțin anonimi, cărora le este destinată lucrarea, ce nu corespunde cu importanța spațiului cu cea mai mare vizibilitate din București.

Nu replica propriu-zisă a lucrării realizată de regretatul Vasile Gorduz în spiritul fostei Academii de Arte Frumoase a durut, și nici măcar remarcele unor curatori de prim rang ai spațiului cultural românesc și a căror respectabilitate nu era pusă la îndoială. Până acum. Altceva apare strident în această inițiativă amestecată și scoasă de la bun început din terenul de joc al artei și pusă în modul cel mai interesat sub oblăduirea administrativă a primăriei cu stridențele ei politice.

Din acest compromis, este pusă la îndoială memoria redutabilă, dar de modă veche, a greilor într-ale criticii de artă, ce au ajuns să susțină sus și tare ba sensibilități noi împotriva părerilor neavenite ale unor (citez) „gospodine venite din fața aragazului”, ba contrarul. Odată ce inamicul – „gospodina opinionistă” – s-ar transforma într-un hipster cu sensibilități ultra contemporane, altermoderne, acest tip de curatori vor invoca marea artă a mediilor tradiționale…

Lucrarea din 1983 a făcut istorie în același timp cu istoria post-comunistă, timp în care s-au schimbat foarte multe, de la modul de a citi o imagine, la modul de viață și mai ales al mentalităților.
E dificil ca în 2012 să mai asculți inepții care acuză imbecilități ce invocă aberații ce se trag din insulte șamd, fiecare având la bază frustrări de naturi foarte îndepărtate de problema punctuală a artei. Nu vom putea afla nici frustrările „gospodinei”, deoarece ea este un simplu termen evocativ al imaginarului misogin, mizantrop, xenofob, misofil, al cutărui sau cutărui curator, nici frustrările celor ce nu pot să accepte lema instituită în artă încă din vremea lui Duchamp drept pentru care orice trecător anonim are deplina libertate nu doar să-și exprime părerea – deseori subestimată de experții români – față de o operă de artă, oricare ar fi ea, ci chiar să facă artă.

Acest lanț al slăbiciunilor prezintă însă o stare clară a dezechilibrului între puterea actuală a pieței de artă cu vizibilitate în spațiile publice, care are în occident o structură puternică, suportată prin management cultural de cele mai serioase instituții, și atracția pentru chilipiruri de tip comunist, (ne pare rău să o spunem), ce se reflectă în spațiul public românesc aflat în aceeași inerție chiar și după un sfert de veac de la căderea zidului Berlinului. Deschiderea ar fi trebuit să aducă claritate și transparență în primul rând în mediul dezinteresat al artei.

O investiție serioasă în artă, pentru a fi credibilă, așa cum pretind cei ce au instalat copia lucrării lui Vasile Gorduz, nu ar fi fost prezentată în acest tandem disonant: administrație locală-mediu artistic. Mai exact, lucrarea nu ar fi fost dezvelită ca un monument, invocând că l-au scos pe robustul Traian, proaspăt ieșit din odăile subterane ale muzeului, să ne arate cum face „crucea” folosind lupoaica, de jumătate icon roman, de jumătate stindard dacic, și in totalitate himeră socialistă. Deși sinteză daco-romană inventată de însuși Gorduz, ea a fost pusă în operă într-o lucrare cu adevărat excepțională, dar hellas, ne-monumentală! În plus, cum să descurajezi comentariile gospodinelor clevetitoare – această alăturare, ușor pleonastică, dintre verticala-Traian și orizontala-lupoaică stindard – decât asociind-o cu brațele orizontale ale unei cruci?!

Odată cu dezvelirea monumentului, ultimul pe itinerarul Sevilla-Roma-Bucuresti, parcă ne-am fi întors în ani, atunci când disidența tacită a plasticienilor încerca să deturneze anecdotele subversive regimului ce ironizau bunăoară poporul român ca fiind progenitura paradoxală a cuplului Traian și Decebal.

După aproape 30 de ani de la realizarea primei lucrări a Împăratului Traian, pe ce mizează inițiatorii proiectului? Pe faptul că trecătorul obișnuit al capitalei, devenit între timp cosmopolit, italienizat (deși latinizat), se va simți lezat de alăturarea dintre un conducător de trib și un imperator, așadar va accepta – ca să nu fie luat de ignorant – deturnarea anecdotei de mai sus într-una și mai sinistră: alăturarea dintre un imperator și o lupoaică? Mai mult, ar trebui să accepte, fără să crâcnească, cel mai autoritar „punct” pus de un expert receptiv la sensibilitățile (cităm) „postmoderne ale momentului actual”: anume o cruce??
Mai avenit decât atât din partea unui expert cu greutate ce ar putea fi? Un sicriu de cleștar cu moaștele lui Traian? Asta da emerging art!

Revenind însă la problema de fond ce nu are legătură cu experții, sau cu neaveniții, sau cu frustrările, lucrarea expusă în fața Muzeului de Istorie Națională a României pe axa latinității a absorbit potențialul amplasamentului și are alura unei piese expuse într-un sit civilizat, dedicat artei. Dar pentru a avea efectul scontat – cel de a aduce un plus de valoare și nu un plus de popularitate electorală – această intervenție într-un spațiu urban de maximă vizibilitate din centrul capitalei ar fi trebuit abordată în mod diferit: printr-un concurs de proiecte, o expoziție de proiecte câștigătoare și abia apoi realizarea lucrării. Ori dacă originalul se află la Sevilla, și o variantă la Roma, asta nu înseamnă obligatoriu că o a treia copie va fi potrivită pe scările Muzeului de Istorie de la București.

Bucureștiul nu mai este demult un mic Paris, și nicidecum o mică Romă ori Sevilla, iar Dâmbovița primește cu greutate deschiderea vreunui spațiu public ca cele ale Guadalquiriului.
Dar așa cum este imposibil să-i pui unui muribund o tichie de mărgăritar, pentru că tichia nu doar că nu i s-ar potrivi, dar este din alt proverb, așa nu poți să înfrumusețezi o capitală ce se prăbușește sub ochii tăi împopoțonând-o pe ici pe colo cu sculpturi dintr-o piesă de teatru de care vrem să fugim cât mai departe.
Celor ce pretind că au făcut cu acest gest o reconversie urbană prin deschiderea unui spațiu dedicat artelor vizuale într-un spațiu curat și decent al intrării în Muzeu, trebuie să li se re-re-re-amintească faptul că pe o rază de câteva sute de metri se dărâmă sub ochii lor indolenți cea mai mare parte a patrimoniului acestui oraș mutilat.
Eforturile artiștilor și arhitecților, ale administrației locale, ale politicienilor ar putea să se reunească și să conducă la investiții majore în recuperarea unui patrimoniu abandonat mult înainte de dispariție, și apoi toate aceste cosmetizări, ce au acum un aer de chilipir nici măcar foarte profitabil, ar fi mult mai vizibile într-un plan de ansamblu. Altfel, lăsați arta artei și nu unui primar, oricine ar fi el.

În spiritul artistic ce reflectă sensibilitatea momentului actual ni s-ar părea nouă, trecătorilor, mult mai potrivit și mai plauzibil un Dracula gol pușcă, ieșind „parcă” din subsolurile aflate câteva numere mai sus, la 22, tot în Calea Victoriei, colț cu pasajul Macca, în porticul odinioară magistral proiectat de Radu Dudescu, aflat acum în ruină.

Trecătorul Ahile Măslină